Dacă aş avea un Lamborghini Gallardo, aş plăti un impozit măricel anual. Dacă aş avea un salariu mare pe cartea de muncă, statul m-ar taxa de un purcoi de bani. Dar dacă am un apartament în centru, acelaşi stat nu consideră necesar să îmi ia un impozit proporţional. Ceea ce e incorect. Pentru că imobiliarele sunt la preţuri de UE, însă taxele au rămas la nivelul anilor ’90.

Susţin ideea de a creşte impozitele pentru proprietate, diferenţiate în funcţie de zonă. Chestia asta se va întâmpla oricum la un moment dat, dacă tot ne place să ne raportăm la zona europeană.

Nu săriţi să mă înjuraţi. Proprietarul de pe Dionisie Lupu e foarte mândru că locuieşte în centru. Nu ar dori ca statul să îi aplice o bulină roşie pe blocul construit în 1929, să nu se deprecieze valoarea proprietăţii. În acelaşi timp, ar vrea să vină cineva şi să-i consolideze clădirea, că el nu-şi poate permite. Mixul ăsta de simţ al proprietăţii, biznis imobiliar şi protecţie socială nu funcţionează în mod real.

Aşa că e justificată ideea de a mări taxele pentru proprietate pentru zonele centrale. Aşa se schimbă faţa oraşului, aşa se renovează clădirile istorice, aducându-i în centru pe cei ce pot investi. Şi statul ar încasa mai mulţi bani, fără să fie nevoit să inventeze taxe aiurea. Pentru că românul e extrem de conştiincios când e vorba să-şi plătească impozitul pentru casă.