Nu ştiu dacă v-am zis de ce scriu despre imobiliare. Am ceva experienţă în “real estate” şi m-am întâlnit cu diferite situaţii până acum. Ăsta e  motivul pentru care nu prea vorbesc despre firmele mari ce activează în domeniu;  la nivelul ăsta e greu să faci biznisul după ureche. Când intermediezi un teren de 7 hectare, e lucru sigur că potenţialul cumpărător va apela la o firmă de avocatură şi actele vor fi studiate cu atenţie. Eşti descalificat dacă încerci un şmen cât de mic. Ştiţi voi, cum fac băieţii de la Landex, îţi arată terenul la 300 de metri faţă de poziţia lui corectă. Sigur, sunt poveşti de spus şi despre “titanii imobiliarelor”, dar le lăsăm pe mai târziu.

Pe mine mă fascinează dorinţa sinceră a românului de a face un biznis uşor, dar aducător de profit 100%. Probabil că totul a pornit de la Caritas şi de la promisiunea de a înmulţi banii peste orice limită de bun simţ. Şi modelul a fost clonat peste ani. Veţi spune că ţepele astea au fost învăţătură de minte. Aiurea, eu zic că au rămas săpate adânc în mintea cetăţeanului. Cei mai mulţi cred că sistemul nu a fost corect aplicat, altfel promisiunile ar fi putut fi respectate. Si cred ca  există în continuare mulţi amatori de scheme Ponzi ascunse sub diverse denumiri.

Aşa a apărut “biznisul imobiliar pentru toţi”.  Aveai ceva bani puşi deoparte şi puteai să începi o afacere?  De ce, când opţiunea logică era să cumperi un apartament şi să aştepţi să crească preţurile că să faci un profit de cel puţin 80%? Sau un teren la Feteşti, că oricum pe acolo se va face coridorul 29 transeuropean şi statul urma să-ţi cumpere terenul, oferindu-ţi un preţ de-a dreptul parizian. Şi uite aşa ne-am trezit, ca la fotbal, cu toţii în ofsaid. Pe fundul terenului au rămas 2-3 fundaşi care fac mici afaceri, cei care duc economia în spate. Noi stăm cu toţii acriti în careul advers, aşteptând să crească preţurile din nou.

PS: Să nu uit data viitoare să vă zic de cei ce au descoperit afacerea sigură numită “pensiunea rurală cu bar de pfl şi căruţă artizanală în curte”.