Domnul Earl Winebager a venit în România pe la începutul anilor 2000, informat fiind că aici se naşte viitorul Eldorado imobiliar. Americanul dorea să investească o sumă între 2 şi 4 milioane de dolari şi avea nevoie de ajutorul unui localnic cunoscător al pieţei. James Austin, prietenul sau ce lucra în Bucureşti ca manager al unei companii de IT, l-a trimis să se întâlnească cu un broker imobiliar pe care-l cunoştea şi care, conform domnului Austin, era o persoană serioasă şi muncitoare şi în ale cărui recomandări ai fi putut să te încrezi. Earl şi-a luat un concediu de două luni, fiind convins că în acest răstimp va putea să perfecteze o afacere imobiliară de viitor.
 
 
 
 Astfel, plini de entuziasm, Earl şi românul au purces să vadă proprietăţi ‘de exceptie’: vile în zona Dorobanţi, terenuri în Primăverii, apartamente pe Bulevardul Unirii şamd. După doar o săptămână, brokerul (să-i zicem 007, pentru simplificare), cedase nervos. Clientul american părea fascinat de Casa Poporului şi de tot ce ţinea de istoria familiei ceauşescu. Aria de căutare se limitase, aşadar, la zona actualului Palat al Parlamentului şi nervura ce duce la Piaţa Alba Iulia. Earl considera că doar o investiţie în acea zonă ar fi avut succes, Bucureştiul nefiind altceva decât oraşul marcat de istoria să recentă comunistă. Şi într-una din zile l-a informat pe colaboratorul său român că a găsit un Jean local, un om bun la toate, finul unui fost prim ministru, fost funcţionar într-un minister, om care avea toate uşile deschise şi care era dispus să-l ajute să găsească cea mai bună proprietate de pe piaţă. Serviciile sale devenind inutile, 007 şi-a luat rămas bun şi şi-a văzut de drum.
 
 
 
 Peste o lună, tânărul broker şi-a adus  aminte de fostul său client şi, având orgoliul profesional rănit, a sunat să vadă dacă milionarul american a făcut o achiziţie. A preferat însă să-l contacteze pe domnul Austin, încercând să evite o întâlnire cu impulsivul domn Winebager. Convorbirea a fost scurtă şi oarecum rece, James Austin spunându-i că Earl a dat peste o persoană extraordinară, care i-a  găsit proprietatea dorită. Şi l-a dus şi la un avocat specializat care a analizat cu atenţie actele, apoi la notarul care urma să perfecteze tranzacţia. Mai mult, pentru a-l scuti de tot felul de taxe ciudate româneşti, a găsit soluţia de a plăti preţul proprietăţii într-un cont din străinătate. Iar contractul de vânzare- cumpărare ar fi urmat să fie semnat într-o zi – două, după ce Earl ar fi rezolvat chestiunile legate de transferul bancar. Şi, cel mai important, s-a dovedit că Jean era şi un om de mare caracter, modest, care pentru serviciile sale nu a solicitat o recompensă, lăsând la aprecierea lui Winebager cât ar valora eforturile sale.

 007 a tăcut şi a înghiţit. Dar a rămas cu o nelămurire: ce proprietate de 2.5 milioane de dolari ar putea cumpăra  cineva în zona Bulevardului Unirii? Ceva îl făcea să bănuiască că lucrurile nu stau chiar în regulă. Aşa că a doua zi dimineaţă l-a sunat  pe mobil pe James Austin, încercând să-l convingă pe american că e ceva putred în această afacere. Domnul Austin s-a arătat mirat de insistenţa lui şi l-a asigurat că totul e ok şi că a fost şi el la notar cu două zile înainte, convingându-se de seriozitatea afacerii. Care afacere urma să se perfecteze în acea zi, în cursul dimineţii. Brokerul l-a mai rugat pe James să-i dea doar detalii legate de identitate notarului şi adresa cabinetului acestuia, promiţând că nu-l va mai deranja. Austin s-a arătat un pic nelămurit, dar i-a furnizat informaţiile dorite.
 
 
 
 007 a sărit în maşină şi a demarat spre notar, al cărui birou se găsea undeva în spatele magazinului Adam. Adresa era a unui imobil vechi, de apartamente. La parter a văzut o plăcuţă metalică, gravată cu numele cabinetului notarial. Sprânceana i s-a ridicat a mirare, ştiind că notarii sunt obligaţi prin lege să aibă un anume tip de publicitate stradală. Tânărul broker a sunat scurt şi a intrat în apartamentul de la parter. O tânără blondă, aşezată în spatele unui birou s-a ridicat uimită, văzându-l. 007 a întrebat-o dacă poate să facă o copie legalizată după un act. Într-o secundă au apărut în birou şi alţi doi indivizi care, dovedind prezenţă de spirit, l-au rugat să lase actul respectiv pentru legalizare şi să revină mai spre sfârşitul programului, fiind aşteptaţi doi clienţi importanţi. Brokerul le-a promis că revine, având actele necesare în maşină. Odată ieşit din imobil, acesta s-a sprijinit de zid. Văzuse multe ţepe în imobiliare în anii din urmă, unele trase chiar cu ajutorul unor notari combinatori, însă povestea ce i se desfăşura sub nas era ireală. Exact ca în  Cacelmaua, filmul ăla cu Redford  Newman. 
  
  
Prima idee care i-a venit a fost să sune un prieten, notar. Acesta i-a confirmat în câteva minute că e cusută cu aţă albă povestea, cu atât mai mult cu cât numele notarului era real, acesta având biroul însă în cu totul altă parte a Bucureştiului. 007 a sunat la poliţie, petrecând câteva minute la telefon pentru a convinge un interlocutor confuz că există o problemă.
 
 
 
 Însă subiectul poveştii, Earl Winebager, era de negăsit. Nu răspundea pe mobil, nu răspundea la telefonul din apartamentul în care locuia, James Austin nu reuşea să-l găsească nici el. Între timp a apărut echipajul de poliţie şi 007 le-a spus povestea sa. Aceştia au intrat în imobil să verifice, rugându-l să aştepte afară. Cum se dădea el de ceasul morţii să-l găsească pe Earl, a observat la un moment că de pe zidul imobilului dispăruse plăcuţa gravată cu numele cabinetului. În timp ce contempla şocat urmele de adeziv uşor din locul unde fusese placa, cei doi poliţişti au ieşit în stradă. Privindu-l cu reproş, aceştia i-au comunicat că apartamentul era închiriat de o firmă care desfăşura activităţi de comerţ internaţional, iar persoanele prezente erau administratori sau angajaţi ai acestui s.r.l. Cum urmele de adeziv de pe zid nu ar fi putut constitui o probă, rămânea că Earl să confirme înşelătoria. Însă după jumătate de oră reprezentanţii legii au plecat, sugerându-i să vină la secţia de poliţie cu americanul ca să depună o plângere.

Când 007 şi Austin deveniseră panicaţi şi se pregăteau să informeze poliţia de dispariţia lui Winebager, au primit telefon de la sediul firmei de IT. Patronul unui mic hotel îl căuta pe Austin că să-l informeze că avea un client care-i solicita ajutorul. Desigur, clientul era Earl. Care nu mai avea haine, bani sau telefon mobil. Le luase curva care-l însoţise la hotel, după ce probabil i-a pus un somnifer în băutură. Cu un cap cât baniţa, milionarul american era şocat de ce i se întâmplase. Şi devastat că nu reuşise să ajungă la notar la ora stabilită. Explicaţiile celor doi au ţinut ore întregi, Earl nu reuşea să accepte că a fost aproape să fie victima unei înşelătorii istorice. Prietenul Jean nu avea nici un telefon deschis, aşa cum era de aşteptat. Alte urme nu erau, chestii palpabile adică. În final, Earl a hotărât să nu depună plângere nici măcar pentru furt, ca să nu se trezească acasă cu o corespondenţă din partea autorităţilor române ce i-ar fi creat probleme în căsnicie. Cum paşaportul îl păstrase în apartament iar cardurile erau înlocuibile (le şi blocase în orele următoare), paguba ce se cifra la aproximativ 1500 de dolari nu era atât de insuportabilă. Umilinţa însă era apăsătoare, aşa că Earl a plătit un bilet de avion foarte scump că să plece peste două zile acasă.
 
 
 
 Ştiu că vi se pare puţin credibil, dar povestea e adevărată. Am uitat doar să vă zic ce imobil dorea să cumpere Earl Winebager cu 2.5 milioane de dolari. Era vorba de fostul sediu central al securităţii, cum îi prezentase Jean clădirea de pe Bulevardul Unirii. Adică de magazinul Junior (actuala Curte de Apel).
 
 
 
 PS: Earl a lăsat în urmă copii ale actelor de proprietate, dacă reuşesc să-l conving pe 007 să mi le dea vă promit că le voi publica.