Aseară am văzut-o pe mama fetiţei explicând detaliat la B1 TV cum s-au petrecut lucrurile. Femeia tocmai se ridicase şi desena cu un marker schiţa apartamentului, ca să pricepem traseul criminalului Tabără. E peste puterea mea de înţelegere cum poate o mamă să-şi lase copilul trecut printr-o astfel de dramă şi să-şi petreacă timpul la tv pentru a întărâta opinia publică. Şi mi-am adus aminte de o lectură relativ recentă: “O Americă înfricoşătoare” de Edward Behr, carte apărută la Editura Humanitas în 2004. Behr, ziarist la Newsweek, povesteşte în capitolul “Inocenţa batjocorită” un episod înfiorător petrecut într-un mic orăşel din Carolina de Nord în 1989. În urma unui incident minor petrecut între directoarea unei grădiniţe private şi mama unuia dintre “cursanţi” se ajunge la acuzaţii de abuz sexual. Cei 90 de copii care vin la această grădiniţă neagă în bloc la primele interogatorii că directoarea, soţul ei sau altcineva din staf i-ar fi agresat în vreun fel. Însă procuratura angajează trei psihologi care încep să facă minuni şi să-i ajute pe copii să-şi “recupereze” amintirile.
Mărturiile lor demonstrează că aproape toţi au fost victimele abuzurilor şi astfel juraţii nu mai au dubii şi-l condamnă pe Bob Kelly (soţul directoarei) de 89 de ori la închisoare pe viaţă. Soţia lui a recunoscut faptele pentru a putea fi eliberată (instanţa a ţinut cont şi de timpul petrecut de ea în închisoare pe durata procesului).
Iată câteva din mărturiile obţinute de psihologi de la copii şi pe care procuratura nu le-a evocat la proces: “Betsy Kelly (directoarea) i-a scos ochiul surioarei mele”, “Domnul Bob şi Betsy se deghizau în vrăjitori ca să ne sperie”, ” Betsy a tăiat gâtul la o pisică neagră şi a aruncat-o în foc”, “domnul Bob avea un revolver, ni-l dădea şi ne punea să omorâm oameni cu el”.

Ştiri la GoldFM pe 26.07.2010. Preţurile apartamentelor au scăzut, zice un site specializat în imobiliare. Atât. E pe internet, e moacă. Noi suntem jurnalişti profesionişti, nu ne coborâm până acolo încât să să cităm sursa.

Am ajuns ca nişte măgări. Încă un samar, încă un samar, e în regulă, doar de asta existăm. Numărăm banii de taxe, ne întrebăm dacă sfârşitul anului ne va găsi încă în biznis (sau angajaţi) şi ne aşezăm cuminţi în faţa televizorului să ne explice economie un politician cu ceas de 40,000 de euro la mână. La alegeri îi sancţionăm dur, zicem noi, şi nu ne prezentăm. Apoi o luăm de la capăt şi ne mirăm de reprezentanţii din parlament şi de deciziile lor.

Petreanu s-a trezit şi ne zice că ar trebui să facem ceva. Să nu mai înghiţim mizeriile lor. Şi că ar trebui să ne strângem şi să-i trimitem pe cei mai pricepuţi dintre noi să schimbe ceva. Şi eu îl susţin, pentru că asta e soluţia. Citiţi articolul lui şi ţineţi aproape.

PS: Cred în Petreanu şi sunt convins ca nu e mâna nici unui politician în spatele acestei acţiuni. De asta vă rog să vă strângeţi în jurul subiectului şi să nu divagaţi despre forţe oculte, Sarah Palin, Iliescu etc. Cei ce vor veni să comenteze în spiritul românesc (totul e inutil, oricum ne vor domina, au mai dat greş şi alţii) vor fi banaţi pentru totdeauna pe acest blog. Mioriţa nu mai există, am împuşcat-o eu în cap şi am dizolvat-o în sodă caustică.

Încerc să-mi formez o părere despre Gabriel Resources (Roşia Montană Gold Corporation). Trec peste discuţiile despre poluare, despre impactul economic asupra zonei şi mă întreb dacă Frank Timiş are stofă de businessman şi ştie ce face sau e doar un păpuşar ce se joacă cu “other’s people money”.

LE: “AIM is the London Stock Exchange’s international market for smaller growing companies. A wide range of businesses including early stage, venture capital backed as well as more established companies join AIM seeking access to growth capital.”

Soluţiile nu sunt simple, nu poţi ţine Dunărea în matcă cu 2000 de saci de nisip. E amuzant pentru localnici să vadă o mână de miniştri şi sute de soldaţi, însoţiţi de sute de ziarişti, ce vin şi trag un heirup de două – trei zile pe malul gârlei. Şase care de reportaj se mută pe faleza inundată şi câţiva catalini radu tănase îşi pun cizmele de cauciuc, relatând precipitaţi pericolul iminent de tsunami. Da, e amuzant, aş sta şi eu la terasă cu o bere şi doi mici în faţă să-i văd pe clovni agitându-se.

Asta nu înseamnă că la un moment dat Dunărea n-ar putea inunda oraşele Brăila, Galaţi sau Tulcea. Şi soluţiile nu sunt aburelile astea ieftine, sugătoare de bani de la buget şi ineficiente. Nu. Una din soluţii ar fi inundarea Insulei Mari a Brăilei, s-o dăm înapoi proprietarului de drept, Dunării. Acu 50 de ani, autorităţile comuniste au distrus ecosistemul din Balta Brăilei pentru ideea de agricultură intensivă. Singurul beneficiar la acest moment e Culiţă Tărâţă, specialistul în agricultura de la Piatra Neamţ, şi partidul ce-l susţine, beneficiar al maldărului de bani negri scoşi din această afacere. Statul nu profită nicicum, pentru că deşi ar trebui să încaseze o taxa de arendă (la care Culiţă e restant), îi plăteşte pe partea cealaltă arendaşului diferite subvenţii. Comunitatea locală nu beneficiază de această afacere decât în foarte mică măsură, iar autorităţile din Brăila nu au reuşit să-şi impună niciodată controlul asupra acestei bucăţi de teren, Agenţia Domeniilor Statului fiind o stâncă prea tare pentru ei.

Aş mai avea şi alte argumente legate de această idee, dar mă opresc deocamdată aici. Aştept guristii cu “siguranţa alimentară a poporului român va fi periclitată”. Dacă poporul român înseamnă Culiţă şi prietenii săi politici, atunci da, foametea ar putea fi aproape. Caviarul cel mai bun e destul de scump.

Am ras 2000 mp de pădure şi mi-am făcut o căsuţă modestă la Corbeanca, pe drumul spre Ostratu. Una mică, discretă. Şi am arborat drapelul naţional. Pentru că sunt un mare patriot şi-mi pasă de ţărişoara asta! Ura! Ura! Ura!