Blog de bucureştean

Din capul locului ar trebui să definim conceptul, reprezentanţii şi contextul socio-politic. E suficient însă să vorbim despre reprezentanţi şi vom înţelege că socialismul ăsta românesc e un concept original. Oamenii politici locali ce se vor a fi de stânga au un mod plăcut de a-şi apropia masele. Maşinile proprietate personală au motoare de peste 3000 cmc şi valori de peste 20 de euro/cmc, ceasurile exhibate sunt piese adevărate elveţiene, de la Vacheron Constantin până la o ieftinaciune de Breitling, costumele şi cămăşile sunt din buticurile de modă de la Milano, pantofii tot de origine italienească.

Cu toate astea discursul e lăcrămos, omul care poartă pe el 30.000- 50.000 de euro pare a înţelege of-urile celor mulţi. Preţul în creştere al franzelei, problema încălzirii la bloc, magistrala neterminată de metrou şi invazia câinilor comunitari – toate îi par aproape politicianului de stânga de la noi. Ştiu, tabloul e clasic şi l-au analizat cu mai mult vitriol alţii mai talentaţi.

Eu însă vreau să vorbesc despre altceva. Despre clonele politicianului român. Despre noi, cei ce ne-am însuşit discursul dublu. Capitalist când ne merge, plângăcios – socialist când suntem apăsaţi. Să trecem rapid în revistă principalele teme de izbucniri aşa-zis egalitariste.
Avem o proprietate. Boom-ul imobiliar ne face virtuali milionari, dar statul trebuie să ne protejeze şi să ne ia taxe mici, pentru că avem venituri modeste.

Avem o maşină medie, cu o valoare de 10-12000 de euro. O privim ca pe o mare realizare şi dispreţuim familia de la etajul 1, care are în posesie o Dacia Nova. “Doar de atât au fost în stare?”, ne întrebăm plini de noi. Apariţia altuia cu un autoturism de peste 20 de mii ne provoacă angoase, însă. De unde are? Plăteşte taxe? A furat de undeva? Urlă echitatea în noi: să se facă dreptate!

Ne angajăm la corporaţii să fie bine, pace, prietenie şi salar pe 20 ale lunii. Apoi ne mănâncă ficatul faptul că fostul coleg de facultate, acum businessman, bagă două concedii pe an în străinătate, în locuri ce n-au fost mânjite de conceptul de all- inclusive. Deh, n-ar putea exista un indice universal al muncii? Să nu profite nimeni de oportunităţi, să fie omul retribuit în funcţie de numărul de ore muncite?

Am ajuns la rafinamentul extraordinar de a combina Gec Denielz cu Cola, sau mai bine, cu Redbul. Să ştie toată lumea, să moară toţi duşmanii. Dar ce-i cu snobii ăştia care degustă vinuri? Ei de ce nu beau la fel ca noi? Huo, jos, să piară€!

Şi astfel, din acest discurs dublu, se naşte filozofia solidă, egalitaristă a mahalagiilor cu pretenţii de mici burghezi. Patriciu, Becali, Ghenea şi Ţiriac au furat. Toate femeile frumoase care conduc maşini mai spălate sunt curve. Oamenii bogaţi nu au caracter, sunt în stare de orice (dar într-o zi o să câştig la loto milioane şi…).

În principal aţi înţeles ce vreau să zic. Suferim de “nu eu sunt un looser, o muscă adormită între geamuri, alţii sunt piloşi, ajutaţi, profitori, jigodii şi îmi suflă toate oportunităţile”.

Îi urmăresc pe twitter pe Evo Morales şi Hugo Chavez. Mari oameni, mari caractere, cum se luptă ei cu duşmanul imperialist…! Cum naţionalizează ei companii străine în folosul cetăţeanului! Aşa, aşa! Să facă şi Iliescu la fel! Să ne naţionalizeze şi nouă blogul, să ne dea salarii pe 20 şi să frecăm menta scriind despre macaralele argintii ce ridică cartiere minunate pentru băutorii de palincă cu redbul!