Link.

Sunt mare.

Update: mi-au scos virgula dintre subiect si predicat din ZF. Sunt trist.

Zic să schimbaţi peisajul şi să săriţi Grecia şi Turcia vara asta. Şi vă arăt “masseria” asta din Puglia, la 20 de minute de  Lecce şi 15 minute de plajă, chiar în călcâiul cizmei. Pot dormi aici 8-10 persoane, preţul fiind în jur de 4000 de euro pe săptămână. Uleiul de măsline e la discreţie şi provine din recolta masseriei. Uitaţi-vă pe poze, vă rog, şi data viitoare veţi râde în hohote când veţi auzi vorbindu-se de “lux”  şi “bun gust” în România.

Doamna invitată în studioul RFI este Adriana Cioca, project manager la Ţiriac Imobiliare. Adică doamna din dreapta, cea care răspunde citindu-şi foile printate de asistentă cu font de 16, să fie lizibil. Predicţiile sunt bune, Nokia şi Dacia vor tracta economia (împotriva voinţei ei, desigur) şi vom ieşi din criză anul ăsta, aşa că la începutul lui 2012 vom din nou ce am fost, poate chiar mai mult decât atât. Şi clasa medie va ieşi din bârlog, va da buzna la bancă pentru un credit, să cumpere de la doamna Cioca apartamente în “Stejarii”, proiect de lux din Băneasa. Că s-a săturat să încerce să le închirieze angajaţilor ambasadei americane, săraca.
Criză, monşer, acu’ trei ani îi trimiteai la plimbare pe fraierii care nu aveau faţă de juma’ de milion iar acum te rogi să vină americanii…

Vânzătorul este aici.

Zilele astea am schimbat domiciliul, după o luptă de două săptămâni cu agenţii imobiliari. Abia cu al treilea agent am reuşit să găsesc ce căutam. Experienţa asta mi-a arătat ce e un agent imobiliar bun.

1. are cheile imobilului. fără discuţie, ăsta e primul pas. agenţii care nu au cheia înseamnă că nu au câştigat încrederea proprietarului. cum câştigi încrederea? fie prin recomandări, fie prin închirierea apartamentului. noua locuinţă stă la aceeaşi agenţie de 5 ani. ce credeţi, proprietarul are încredere în acea agenţie?
2. înţelege ce vrea clientul. ştiu că un preţ mai mare înseamnă un comision mai mare, dar eu refuz două oferte peste bugetul meu, de ce să insişti? nu numai că agentul trebuie să înţeleagă clientul, ci trebuie să îi să arate variaţie. mi-ai arătat apartamente mici toată ziua, arăta-mi şi altceva. cu siguranţă ai şi altceva în aceiaşi bani, ştiu piaţa, de ce nu vrei să îmi arăţi?
3. este rapid şi eficient. ultimul agent, cel cu ajutorul căruia am închiriat, era ca un samurai bătrân. mi-a arătat 5 apartamente în poze, din ele am selectat 3, pe care mi le-a arătat la faţa locului, ştia zonele şi ce fel de oameni sunt proprietarii, ştia cu aproximaţie cât vine întreţinerea. detalii importante atunci când  închiriezi.
4. ştie ce vinde. am văzut un apartament mobilat recent, lux, care arăta ca o cocină. mobilă veche, bucăţi de mobilă din varii generaţii, prize căzute, miros de mucegai. lux, cum vă spuneam. agentul imobiliar nu a avut remuşcări şi nici eu când am renunţat la serviciile sale.

Cu sigurantă sunt şi alte calităţi, dar astea par a fi cele mai importante.

Altceva. În fiecare zi am parte de bucuria de a întâlni dezvoltatori care descoperă că am scris câte ceva despre proiectul lor pe acest blog. Din păcate, revelaţia apare de obicei la 6 luni după publicarea articolului. Şi atunci să te ţii comentarii, reproşuri şi invitaţii de a vizita şantierul. Nu mă stresez, pentru că mă informez în amănunt înainte de a scrie ceva: sun, cer oferta, vizitez blocul, le urmăresc acţiunile din mass media, şamd. Aşa că atunci când încep cu “Bă băiatule, tu ştii ceva despre construcţii?” mă apucă râsul. Săptămâna trecută i-am avut pe meseriaşii de la “Parcul Privighetorilor“, nişte imobile făcute în coasta grădinii zoologice. Trecând peste nevroza obişnuită, haios este comentariul unuia dintre ei referitor la bucătăria “americană”:

Si daca noi ROMANII suntem tarani si nu gandim odata cu evoluatia, normal ca ne deranjeaza bucataria OPEN SPACE. Apropo tu cel care comentezi asupra acestui subiect. Target-ul proiectului sunt clientii care au un alt stil de viata; nu care vin seara acasa cu RATB-UL si se pun la gatit ciorba si fasole.

Deci nu noi, dezvoltatorii, suntem jigodii şi încercăm să maximizam profitul scoţând apartamente “de lux” din mucigai, fără o bucătărie ca lumea, voi sunteţi tâmpiţi şi neevoluaţi pentru că încercaţi să gătiţi acasă.

Bă băieţi, io zic să vă duceţi pe la ziariştii ăia pe care îi sponsorizaţi voi pe vremuri, să bage un articol de genul “Iată că se mai fac şi blocuri bune” sau “Grădina Zoologică, un pericol pentru paşnicii locatari din Parcul Privighetorilor”. Sau să scrie că îşi revine piaţa. A, stai, asta tocmai au făcut.

Weekendul asta am fost la Bistriţa, la nişte neamuri îndepărtate. Acolo, pe unul dintre bârnele de susţinere a tavanului era inscripţionată o cifră. 1870. Am întrebat ce e cu ea, mi s-a spus că e anul de construcţie al casei. Casa e cea din imaginile de mai sus, de cărămidă, cu poartă mare, cu camere de 4 metri înălţime, cu beci pe toată suprafaţa casei (tencuiala căzută se repară zilele astea cu ciment).

Am căutat un pic pe net şi am ajuns la clipul asta. Nu ştiu dacă regăţenii şi-au făcut casele aşa firave de teama invadatorilor, dar tare mi-e teamă că a fost vorba şi de ceva lene.

Întrebarea mea e de ce românii care îşi fac acum casa nu folosesc caramidă şi preferă betonul?

Planorama (mă rog, dezvoltatorul) a intrat în insolvenţă pentru o datorie pe care ei spun că au plătit-o. Fapt divers: nu s-au prezentat la termen în faţa instanţei să probeze că într-adevăr şi-au achitat această datorie. Şi dacă ar avea dreptate tot n-ar conta; au plăţi restante în dreapta şi stânga, era o chestiune de zile până să sară alţii şi să-i bage în insolvenţă. Chiar, ce-i nou în ştirea asta? Noi am spus de mai bine de un an că Planorama nu va fi terminată vreodată şi ţinem pariul şi acum. După faliment şi executare, se va găsi o firmă care să preia ruinele şi să le finalizeze, dar asta nu se va întâmpla în următorii cinci ani. Cu tot respectul pentru clienţii păcăliţi, dar speranţele lor sunt deşarte.

Spaniolii de la Gran Via au anunţat că la anul vor construi 90 de locuinţe. La începutul lui 2007 anunţau 5000 de unităţi. Vedem, poate apare un client pentru terenurile alea de la Frigocom, să facă nişte depozite frigorifice acolo…

Cum ziceam, nimic nou. Era vizibil cu ochiul liber că Impact se duce în cap. Interviurile date în presa de biznis şi două bannere pe stradă nu rezolvă problema de imagine. Că de calitate nu are rost să mai vorbim.
Cât despre Planorama… Doar proprietarii strânşi pe forumul Softpedia mai speră să se întâmple ceva (şi soluţia lor e “ciocul mic, să nu mai afle presa”), în rest toată lumea ştie că valoarea datoriilor dezvoltatorului ar putea duce metrul pătrat construit la cote istorice.

Dar probabil că e inutil să vă spun asta. Voi ştiţi de ce ne citiţi: vă place să aflaţi ce se va întâmpla, nu să lecturaţi analize docte despre ce s-a petrecut ieri.

Nu pot să nu râd şi să nu mă laud când vine vorba de My Dream Residence. Acum mai bine de un an erau un proiect de succes, cu peste 75% din locuinţe vândute. Nu vorbim de apartamente de lux, aici aveam lux de lux. Despre ei nu găseai decât articole elogioase în presă şi pe siturile specializate în imobiliare. Asta până am săpat noi şi am descoperit că probabil nu vânduseră nici 50% din proiect, aveau 7 locatari în tot ansamblul, finisajele erau medii (pe alocuri execrabile), bucătăria era “americană” şi poziţionată pe un perete fără fereastră, constructorul avea cheile de la apartamente şi i le “împrumuta” dezvoltatorului că să arate locuinţele unor potenţiali clienţi şamd. Şi am zis că miroase rău de tot a faliment. Ne-au băgat în seamă doar cei de la Capital, care ne-au şi citat într-un articol despre MyDream. Asta până acum, când insolvenţa a scos la iveală că 75% dintre apartamente nu erau vândute; potop de ştiri, de analize, de fotografii, specialiştii au ieşit pe interval să explice ce şi cum. Cam asta e. Vorba cocalarilor pe Twitter: “please RT”.